„Acum nu este un consiliu majoritar, ci foarte majoritar”, afirma săptămâna trecută consilierul judeţean Florin Cuc, făcând referire la uniunea de moment a două partide care până ieri se luptau pentru teritoriu: PSD şi PDL. Acest “foarte majoritar” îmi pare licenţios şi artificial ca şi alegerile uninominale.

De multe ori, oamenii se fac vinovaţi de un comic involuntar care vine tocmai din neputinţa sau rea-voinţa de a-şi accepta structura. De aici infantilismul survenit în urma ignoranţei, de aici şi această formă de manipulare în plasa căreia cădem în timp ce citim manuale de genul „cum să nu fi manipulat”. Suntem generaţia „celor zece paşi pe care trebuie să îi urmezi pentru a nu îi urma pe Ei”. Nu ştim exact cine sunt Ei, cert e că ne sperie. Putem înţelege că sunt extratereştri sau un „ei” impersonal, de natură pământeană, faţă de care e firesc să ne fie teamă.

Prin natura meseriei pe care o avem noi, jurnaliştii, ne considerăm oameni informaţi. Citim presa, citim, în general, ne uităm la televizor, batem internetul în lung şi-n lat şi, nu în cele din urmă, căscăm ochii la toţi şi la toate. Asemenea nouă sunt mulţi. Le place să ştie, să fie informaţi, să priceapă ce se întâmplă în jurul lor.

Teoretic, lehamitea aceasta generală faţă de tot ceea ce înseamnă circul politic neinspirat din România ar fi dus, poate, în cazul altor popoare, la o revoluţie. Acest lucru nu ar fi posibil în patria mioriţelor conspirative din România. Noi dojenim. Suntem inofesnivi şi, dacă mai avem un strop de demnitate, pedepsim întotdeauna chelnerul care serveşte, niciodată pe patronul care conduce restaurantul. Cam aceasta e metafora limitei maxime de curaj de care suntem în stare.

Faptul că o personalitate, fie el şi preşedintele Băsescu, poate să creeze asemenea haos pe drumul dintre Turda şi Cluj îmi pare destul de umilitor. Întâmplător, am văzut România politicienilor, dintr-un autobuz care mai mult staţiona decât se deplasa, chiar în timpul în care, probabil, preşedintele le vorbea oamenilor şi dădea mâna cu stafia a ceva ce pe vremuri suna grandios: COMBINATUL.

De ce oare campania aceasta îmi miroase mai mult a muncă silnică sau, numiţi-o, dacă vreţi, muncă patriotică, mai mult decât altele? Senzaţia mea este că, până şi staff-ul de campanie al tuturor partidelor (ca să nu fac nici o discriminare) a obosit. Profesorii, nemulţumiţi de salariile lor, au adormit în timp ce făceau grevă, conştienţi fiind de faptul că oricum nimeni nu le dă banii şi nu rezolvă nimic. În plus, ar fi urmat ore de recuperare şi offf, câtă muncă pentru mobilizarea unor tineri care sunt mereu pregătiţi de ducă la o ţigară în barul din colţ, mai mult decât să ia aminte la vorbele unor cretini care s-au sacrificat în numele unui scop nobil.

Chiar dacă un editorial are o structură clară şi reguli extrem de bine delimitate în virtutea cărora este fundamentat, îmi vine greu să mă desprind de faptul că suntem în plină campanie. Respirăm electoral de ceva vreme, facem glume electorale, învăţăm pe de rost tot felul de poezioare şi imnuri de preaslăvire. Îmi cer scuze cititorilor dacă au impresia că m-am blocat. Era, de fapt, oglinda în care se reflectă chipul veşted al unei turme de oameni.

După cum foarte bine specula Mircea Badea într-o emisiune de săptămâna trecută, tot ce se întâmplă de acum încolo, până în data de 30 noiembrie, când vor avea loc alegerile parlamentare, stă pus sub semnul îndoielii, al derizoriului. Adică sub aura campaniei electorale. Însuşi termenul de „promisiune electorală” sună uşor hilar. Îmi imaginez deja o populaţie senilizată din faşă, purtând scutec pentru adulţi, care e dusă cu zăhărelul de nişte îngrijitoare fără suflet de la casa de bătrâni. În această perioadă, parcă România prinde viaţă. Oamenii politici apar la televizor şi vând telespectatorilor iluzia unei vieţi normale.

O ştiţi pe tanti aia cu şapte fuste care te urmăreşte pe stradă, să-ţi ghicească contra unui ban mare? Ei bine, alături de toate celelalte simboluri, rupte parcă din religii pre-creştine: patroni tuciurii cu ceafa lată şi cu lănţoc la gât şi alte obiecte de cult, sunt România.

Fără doar şi poate, oamenii sunt obişnuiţi să vândă şi să cumpere. Sunt dresaţi într-un fel anume, care se numeşte „al banului”. La un târg de jucării, copiilor nu li se mai pare natural să îşi împartă între ei păpuşile, să facă schimbul, care e unul dintre cele mai fireşti lucruri. Le place să vândă şi să cumpere, să fixeze preţuri, să negocieze, să dubleze, să parieze.

Publicitatea este, azi, o noţiune pe care minţile închise o încarcă cu semnificaţii atât de multe, încât corespondentul real, adică produsul în sine, lipseşte cu desăvârşire. Este evident că o calitate se defineşte prin ea însăşi. În rest, totul e o şaradă, prin care oamenii încearcă să justifice golul existent prin lipsa calităţii respective.

Acuma indiferent ce veţi spune voi, asta e! Adică asta e ideea despre care am considerat că merită să se scrie câteva rânduri de opinie.

Legile din România au ajuns paravanul ideal pentru tot ceea ce înseamnă lene, superficialitate. Neomenie. Hoţie. Ineficienţă. Parcă am fi rezultatul experimentului unor copii de doi ani, care se joacă de-a oamenii de ştiinţă. Priveam cu sprânceana ridicată în semn de îndoială cum o mână de femei de la ţară au reuşit să împletească într-o săptămână o funie de ceapă lungă de 5 kilometri, adică exact distanţa de autostradă inaugurată după patru ani.

Din fericire, sau nu, începutul săptămânii trecute a fost un alt fel de început pentru, în general, cei mai tineri cetăţeni ai patriei: au început cursurile instituţiilor de învăţământ preşcolar şi preuniversitar.

Ştirea că vine sfârşitul lumii, preluată a nu ştiu câta oară prin intermediul radio şanţ, a reuşit să trezească pe blogguri şi prin baruri discuţii de suflete mărunte, pe care le-ar purta mai cu succes şi un Homo Erectus. A venit momentul să ne raportăm la Univers mai mult decât până acum. Din nefericire, problematica Universului, a materiei şi antimateriei stârneşte în majoritatea dintre noi reacţii mai puţin rafinate decât o pereche de jeanşi.