Editorial

Despre cine se vorbește, trăiește!

O vorbă din bătrâni spune că ”atâta vreme cât un om se află în gura lumii, înseamnă că acea persoană trăiește”. Zicala depășește sfera individuală și se dovedește valabilă și în cazul așezărilor omenești, nu numai al indivizilor. În această ordine de idei, la conferința de presă ce a prefațat semifinala concursului Eurovision România, desfășurată la Turda, duminică, 11 februarie, primarul orașului, Cristian Matei, a precizat că propagarea imaginii localității ale cărei treburi publice le gestionează constituie un deziderat al administrației turdene.

În acest context se înscrie și organizarea uneia din semifinalele naționale ale concursului muzical Eurovision la Salina din Turda. Ineditul locului ales pentru desfășurarea concursului, pe o scenă amplasată într-o mină de sare, la 90 de metri sub pământ, a așezat Turda în centrul atenției nu numai la nivel național, ci și european. Iată, după semifinala Eurovision, istoria Turzii se îmbogățește cu încă o performanță: de aici s-a realizat prima transmisiune de televiziune în direct, din subteran. Dacă în 1968 americanii au transmis imagini în direct de pe Lună, iată, la 50 de ani distanță, televiziunea publică din România transmite, în premieră europeană, imagini în direct de sub pământ. Iar acest lucru s-a întâmplat la Turda. Numele orașului situat în inima Transilvaniei se va afla în gura multor europeni, dar nu numai, în aceste zile.

Coroborat cu situarea Turzii la intersecția a două autostrăzi, evenimentul consumat în salină conferă notorietate orașului și trezește curiozități, ce se pot transforma, pentru români dar și pentru oamenii de pe alte meleaguri, în tot atâtea motive de a vizita orașul, iar pe unii i-ar putea îmbia să facă afaceri aici.

Practic, atributele imaginii Turzii converg spre un scop principal, acela de a asigura dezvoltarea orașului. Întâi economică, apoi socială, iar apoi culturală. Pentru că aceasta-i ordinea firească în care se petrec lucrurile, atât în viața individului, cât și în cea a cetății: întâi, banii, apoi bunăstarea ce derivă ca și consecință asigurată de starea de sănătate a finanțelor, atât a celor din portofelul individual cât și a celor din vistieria publică. Odată primele două condiții îndeplinite, omul își va aduce aminte că nu a venit în lume doar pentru a mânca și că mănâncă pentru a trăi. Iar materializarea verbului ”a trăi” presupune și asigurarea hranei spirituale, o nevoie a cărei împlinire determină crearea valorilor ce rezistă timpului și conferă amprenta identității proprii a unei comunități. Or aceste elemente de identitate provin din sfera cultural-artistică, din ”retortele creației” unde se prepară hrana pentru suflet.

Dar atu-urile de care dispune Turda se pot transforma în premise ale dezvoltării localității numai prin valorificarea acestora. Simpla existență a unui nod de autostrăzi în proximitatea Turzii, afluența de turiști spre salină, sau amintirea, cu prilejul diverselor evenimente, a unor fapte scrijelite cu litere boldate în cartea de istorie a orașului, nu vor putea asigura dezvoltarea localității prin ele însele.

Aceste atu-uri și altele, nepomenite aci, sunt aidoma cărților de joc. Pentru a  profita de valoarea lor intrinsecă, trebuie jucate cum și când trebuie. Altfel, turdenii vor cânta mereu refrenul imnului neputinței: ”Ce-am fost și ce-am ajuns!” Iar corul va ajunge la dimensiunile unui grup, iar grupul se va dezmembra în câțiva soliști. Și când ”ultimul mohican” va intona refrenul imnului neputinței acesta va semăna mai degrabă cu urletul unui câine jigărit, care va protesta la Lună, disperat de pierderea condiției de lup liber. Și câinele jigărit va avea la dispoziție un repertoriu bogat, furnizat de folclorul indigen ce, de la Miorița încoace parcă nu mai produce decât variațiuni ale unei arii a neputinței. Îmi vine în minte un exemplu recent, cu iz de premoniție: ”Pușca și cureaua lată, ce bărbat am fost odată!”

Pentru a nu ajunge în situația de a fredona ”a pagubă” o variantă a acestui refren, ce ar putea suna cam așa ”Drumul și autostrada lată, ce oraș am fost odată” administrația turdeană, dar și cetățenii orașului trebuie să accepte situația actuală, să înțeleagă că punctul de plecare pe drumul unei viitoare dezvoltări nu poate fi contrafăcut: Cine acceptă că are probleme, va găsi soluții pentru rezolvarea acestora. Și semnele arată că administrația turdeană a depășit faza confecționării unei imagini din carton poleit, bună de întrebuințat doar pe post de decor la teatru nu de folosit pe post de pilon al viiitoarei dezvoltări a orașului. Și, în acest punct al ”discuției” dacă tot veni vorba, cred că turdenii, cu mic, cu mare,  au nevoie de curaj, pentru a renunța să pedaleze numai pe varianta dezvoltării turismului, pentru că acest domeniu economic nu poate îndeplini, de unul singur, funcția unei artere vitale pentru alimentarea cu viață a orașului. Nu cred că transformarea Turzii într-o comunitate de barmani, chelneri, hamali și cameriste, într-o localitate bântuită de cartofori și de ”epave” aruncate de mareele economiei de piață într-un azil de îngrijiri paliative ale resurselor materiale ce trag să moară, va asigura dezvoltarea și dăinuirea orașului. Și trecutul, prin el însuși, nu poate menține Turda în viață. Doar plusvaloarea, ce rezultă din crearea de bunuri, materiale și spirituale, poate furniza ”sângele proaspăt” de care are nevoie o comunitate pentru regenerarea sa economică, culturală și socială.

Turda a prins ”o mână bună” la masa unde se joacă viitorul. Soarta partidei  depinde, de aci înainte, de abilitatea jucătorilor.

 

Click aici pentru a adăuga un comentariu

Adaugă un comentariu

Comentariile trebuie să respecte regulile de utilizare.
Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

Ziarul care te prinde

© Ziarul 21 Turda | Materialele de pe acest site pot fi preluate doar cu acordul scris al reprezentanţilor publicaţiei Ziarul 21.

  SUS