Au trecut o sută de zile de când Nicușor Dan a intrat la Cotroceni și România a aflat, pe propria piele, că promisiunile de campanie au termen de garanție mai scurt decât laptele la cutie. Profesorii, cărora li se fluturau în față creșteri salariale, s-au trezit cu burse tăiate și cu aceleași salarii mizere. TVA-ul, despre care ni se spunea solemn că „nu va fi atins”, a crescut fără rușine, iar faimoasa asigurare că „nu vom concedia bugetarii” s-a transformat, cu ajutorul premierului Bolojan, într-un plan de disponibilizări în masă, vopsit pompos în „reformă a statului”.
Ironia sorții este că Nicușor Dan a ajuns să trăiască exact scenariul apocaliptic cu care îi speria pe români în campanie. Ne avertiza că, dacă vin suveraniștii, investițiile vor dispărea, euro va exploda, economia va intra în colaps. Realitatea de azi îi dă replica: investițiile au fost frânate, euro stă neclintit peste cinci lei, dobânzile sufocă mediul privat, iar economia se târăște printre improvizații fiscale.
Și totuși, cu o seninătate demnă de manualele de autoiluzionare, președintele își dă singur nota 7–8, ca un elev care nu știe tabla înmulțirii, dar se laudă că are scrisul frumos. Exigența autoproclamată devine o glumă amară, pentru că singura consecvență demonstrată în aceste 100 de zile este arta de a transforma promisiunile în opusul lor.
Aici intervine inevitabila paralelă cu Statele Unite, invocate obsesiv doar când convine. În campanie și în discursuri, americanii sunt aduși ca model suprem, ca reper moral și economic. Însă realitatea arată că ne raportăm la ei doar atunci când trebuie să justificăm o tăiere, o majorare de taxă sau o măsură nepopulară. Când vine vorba de fermitate, de asumare și de rezultate concrete, modelul american dispare brusc din peisaj. Și totuși, comparația cu Donald Trump, după primele sale o sută de zile de mandat, e dureroasă.
Trump, contestat de presă și de establishment, bifase deja decrete semnate, reforme fiscale și o viziune clară de întărire a industriei americane. Haotic, zgomotos, dar hotărât. La București, Nicușor Dan livrează austeritate, taxe mai mari și justificări obosite. Americanii au avut un președinte care, cu toate riscurile, a acționat. Românii au primit un președinte care se scuză și își acordă singur note de trecere.
Diferența este simplă: Trump a stârnit furtuni, dar a arătat forță. Nicușor Dan a stârnit ridicolul și mila. America a primit decizii, România primește explicații. Și dacă bilanțul ar fi o ecuație matematică, rezultatul e limpede: zero reforme, zero realizări, zero încredere câștigată.
Iar satira finală nu se poate ocoli: dacă Donald Trump și-a scris cu markerul mare „prezent” după 100 de zile, Nicușor Dan a ridicat timid mâna și a șoptit „7–8”, ca un elev care speră să treacă clasa pe simpatie. Diferența e că americanii au avut un președinte care a făcut istorie, România are unul care abia face curent.
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
