Înainte să se pozeze la Kiev, doamna ministru de externe Oana Țoiu a anunțat cu emfază că România trebuie să ajute Ucraina „nu doar să supraviețuiască, ci să învingă Rusia”. O declarație de forță, demnă de o tribună electorală, nu de un minister al afacerilor externe. Mesajul era simplu: noi batem Rusia! Sau, mai corect, noi spunem că o batem, iar altcineva decide cum se termină meciul.
Zilele trecute, aceeași Oana Țoiu s-a dus la Kiev, prezentându-se drept „primul ministru de externe al României” care ajunge acolo de la începutul războiului. Un titlu de glorie cu iz de PR, dar fără valoare strategică, în condițiile în care realitatea dură se pregătește să fie tranșată în altă parte.
Săptămâna viitoare, Donald Trump și Vladimir Putin urmează să discute nu doar viitorul războiului, ci și – potrivit informațiilor vehiculate – o posibilă împărțire teritorială a Ucrainei în favoarea Rusiei. Da, exact: în timp ce Bucureștiul scoate declarații belicoase pe Facebook și bifează vizite „istorice”, harta se redesenează la Moscova și Washington.
Aceasta este, de fapt, drama politicii externe românești: nu contează ce vrem noi, contează ce decid alții. Iar când alții negociază la sânge, noi ne mulțumim să alergăm după poze cu stegulețe și hashtag-uri patriotice. Rezultatul? România rămâne în decor, defazată, spectator la propria marginalizare, dar convinsă că joacă un rol „important” în istorie.
P.S. Dacă diplomația ar fi un sport olimpic, România ar lua aur la selfie-uri și locul 46 la influență.
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
