În timp ce românii asistă neputincioși la un spectacol ieftin al politicienilor din coaliție, specific plaiului nostru mioritic, în celălalt capăt al lumii se scrie istorie. La Tianjin, în China, liderii marilor puteri non-occidentale se întâlnesc pentru a rescrie regulile ordinii globale, iar România, ca de atâtea ori în ultimii ani, nu participă deloc.
Orașul Tianjin a devenit la începutul lunii septembrie 2025 scena unde s-a desenat viitorul geopoliticii globale. Sub umbrela Organizației de Cooperare de la Shanghai, liderii Chinei, Rusiei, Indiei și ai statelor-cheie din Asia Centrală au transmis lumii un mesaj fără echivoc: multipolaritatea nu mai este un concept teoretic, ci o realitate care începe să se materializeze prin instituții, mecanisme financiare și tehnologii proprii.
Xi Jinping a jucat rolul de arhitect al acestui moment. Discursul său a combinat atacul la adresa hegemonismului cu o ofertă concretă: înființarea unei Bănci de Dezvoltare a SCO, linii de finanțare în valoare de zece miliarde RMB și granturi de două miliarde RMB pentru proiecte strategice. În plus, Beijingul a legat economia de tehnologie și știință, propunând crearea unui centru dedicat inteligenței artificiale și invitând statele membre să participe la programul său lunar. Astfel, China nu oferă doar bani și infrastructură, ci pune pe masă standarde proprii, norme tehnologice și chiar o agendă de cercetare spațială care scapă complet din orbita Occidentului.
Pentru Rusia, prezența la Tianjin este mai mult decât o simplă vizibilitate diplomatică. Moscova a arătat că nu este izolată, că poate participa la o arhitectură alternativă și că parteneriatul cu Beijingul rămâne coloana vertebrală a strategiei sale. Dincolo de imagine, Kremlinul vede în SCO o sursă de piețe pentru exporturi, de finanțare pentru proiecte ocolind dolarul și de consolidare a poziției sale eurasiatice.
India a fost prezentă, dar prudentă. Narendra Modi a menținut linia de autonomie strategică, bifând participarea și afișând deschidere, însă fără să renunțe la legăturile cu Occidentul și cu alianța Quad. Relația Xi–Modi rămâne una ambiguă: la nivel simbolic, întâlnirea a fost o destindere controlată, dar pe fond, disputele teritoriale și suspiciunile reciproce rămân intacte. Delhi va continua să profite de ambele lumi, cumpărând energie ieftină din Rusia și, în același timp, dezvoltând tehnologii împreună cu Statele Unite și Japonia.
Câștigătoarele discrete sunt statele din Asia Centrală. Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan sau Tadjikistan primesc investiții, coridoare logistice și garanții de securitate, dar păstrează libertatea de a echilibra influența chineză și rusă prin relații comerciale cu Europa și SUA. În felul acesta, multipolaritatea nu înseamnă doar mari puteri, ci și o paletă mai largă de actori regionali care își sporesc manevrarea strategică.
Semnalul global al summitului de la Tianjin este unul de legitimitate pentru un bloc non-occidental. China a demonstrat că are capacitatea de a convoca simultan lideri ai unor puteri nucleare, ai unor mari economii emergente și ai unor state esențiale pentru coridoarele energetice. Rusia și-a consolidat imaginea de partener indispensabil într-o arhitectură alternativă, iar India a validat prin simpla participare că Sudul Global nu se aliniază integral la regulile Washingtonului sau Bruxellesului. SCO oferă o ofertă atractivă pentru statele în curs de dezvoltare: finanțare fără condiționări politice, tehnologii fără filtre ideologice și parteneriate energetice pe termen lung.
Implicațiile pentru Europa sunt complexe și neliniștitoare. Apar tot mai clar două centre de finanțare și două universuri tehnologice. Dacă Banca SCO va deveni funcțională, statele asiatice și africane vor avea la dispoziție un canal de finanțare alternativ la FMI sau Banca Mondială. Dacă centrul pentru inteligență artificială își va impune standardele, companiile europene vor fi obligate să navigheze o piață duală, cu reguli paralele. Pentru România, această realitate ar fi trebuit să reprezinte o oportunitate. Porturile de la Marea Neagră, poziția geostrategică și relația tradițională cu China ar fi putut să facă din București un actor de prim plan. În schimb, România lipsește complet, nici măcar menționată la nivel de partener secundar.
Implicațiile pentru Uniunea Europeană sunt chiar mai delicate decât pentru restul continentului. UE, prin instituțiile sale, a investit masiv în conceptul de „open strategic autonomy”, dar Tianjin arată că multipolaritatea reală înseamnă competiție directă pentru influență și norme. Bruxelles-ul se vede obligat să decidă dacă își va consolida relația transatlantică, mergând în tandem cu Washingtonul pentru a contracara SCO, sau dacă va încerca să negocieze un statut de „actor de echilibru” în care să mențină deschise canale de cooperare cu China și India. În lipsa unei strategii clare, UE riscă să fie prinsă între două sisteme financiare și tehnologice rivale, cu riscul de a-și diminua competitivitatea globală și de a deveni dependentă fie de Statele Unite, fie de coridoarele eurasiatice dominate de Beijing.
Implicațiile pentru Statele Unite sunt poate cele mai sensibile. Washingtonul observă cum SCO începe să ofere o infrastructură financiară și tehnologică alternativă, subminând indirect rolul global al dolarului și influența instituțiilor internaționale dominate de Occident. Apariția unei Bănci de Dezvoltare SCO poate diminua atractivitatea pachetelor FMI sau ale Băncii Mondiale în rândul statelor din Asia, Africa și Orientul Mijlociu, în timp ce standardele tehnologice chinezești riscă să devină reguli de facto în spații unde America nu mai are puterea de a dicta. În acest context, Washingtonul va fi forțat să își recalibreze politica externă: fie să accepte o lume fragmentată și competitivă, fie să dubleze eforturile de atragere a partenerilor tradiționali și emergenți prin pachete financiare, militare și diplomatice mult mai consistente.
Summitul de la Tianjin arată începutul unei ordini alternative. China propune bani și standarde, Rusia adaugă legitimitate geopolitică, India își joacă rolul de arbitru, iar Asia Centrală câștigă infrastructură. Este multipolaritatea în fază incipientă, dar deja palpabilă. Întrebarea esențială este cât de repede aceste inițiative se vor transforma în instituții și mecanisme care să conteze la scară globală. Dacă se vor concretiza rapid, atunci lumea intră într-o etapă de bifurcare accelerată, în care Occidentul nu va mai fi singurul reper.
P.S. Tianjin 2025 a demonstrat că ordinea globală se rescrie chiar sub ochii noștri. Din păcate, România asistă de pe margine, fără strategie, fără vizibilitate și fără voce. Odată, Bucureștiul era considerat unul dintre cei mai apreciați parteneri ai Chinei în întreaga lume.
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
