BISERICA DE LEMN DIN SÂNCRAI – O COMOARĂ UITATĂ A CÂMPIEI TURZII. ISTORIA EI REVINE LA VIAȚĂ ÎN ANUL CENTENARULUI (1925–2025)
În plin An al Centenarului Câmpiei Turzii, istoria locală readuce în lumina prezentului una dintre cele mai valoroase mărturii ale identității comunității: vechea biserică de lemn din Sâncrai, un monument unic de artă țărănească transilvăneană, dispărut acum aproape un secol.
Prin bunăvoința familiei și datorită lucrărilor semnate de Mircea Nicolae Nemeș și Valer Deac, consemnate de Lăcătuș Nicușor, publicul are ocazia să redescopere povestea acestui lăcaș de cult care a marcat profund viața spirituală și culturală a comunității.
Un monument cu rădăcini în secolul XVIII
Deși nu se cunoaște cu exactitate anul construcției, prima mențiune documentară despre bisericuță datează din 1733, dovadă că edificiul exista deja și avea o vechime considerabilă. Construită din bârne de brad cioplite în patru fețe, având plan dreptunghiular și acoperiș în patru ape din șindrilă, biserica reprezenta stilul tradițional al lăcașurilor de cult românești din zona de câmpie.
Intrarea se făcea printr-un pridvor deschis, iar la interior pereții tencuiți erau împodobiți cu pictură murală, o trăsătură rară pentru bisericile de lemn din regiune.
Modificări și întreținere de-a lungul veacurilor
Biserica a primit, în timp, mai multe intervenții radicale de conservare: a fost refăcut acoperișul și lărgit, pridvorul a fost prelungit, fațadele nordică și estică au fost protejate cu paravane de scânduri pentru a rezista intemperiilor.
La începutul secolului XX, lăcașul greco-catolic din Sâncrai avea aproximativ 600 de enoriași, fiind un centru important al comunității locale.
Sfârșitul unui simbol – 1932
În anul 1932, după ridicarea noii biserici din cărămidă (1930), vechea biserică de lemn a fost demontată integral. Materialul de construcție a fost transferat Parohiei Unite din Boian, iar odată cu acest moment, o parte din istoria satului a dispărut.
Potrivit tradiției orale, biserica se afla în vechiul – și actualul – cimitir al Sâncraiului, un amplasament obișnuit pentru comunitățile românești ale vremii.
Ultima mărturie: o lespede tăcută
Astăzi, singura dovadă fizică păstrată este o lespede dreptunghiulară aflată lângă poarta principală a cimitirului. Pe aceasta se așază și acum sicriul înainte de înmormântare, fiind considerată tăblia vechiului altar al bisericii dispărute.
Memoria care ne unește
Povestea bisericii de lemn din Sâncrai nu este doar o lecție de istorie, ci și o mărturie despre cum credința, tradițiile și identitatea se transmit, uneori, prin cele mai modeste urme lăsate în timp.
În Anul Centenarului Câmpiei Turzii, readucerea la lumină a acestei povești reprezintă un act de recuperare a memoriei colective și un omagiu pentru generațiile care au clădit fundamentul spiritual al comunității.
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
