Dragi cititori, pentru a cunoaște cât mai bine istoria acestei localități dar și a personalităților care au contribuit din plin la dezvoltarea economică, socială și culturală,vom prezenta prin bunăvoința familiei, lucrări scrise de Mircea Nicolae Nemeș și Valer Deac. (A consemnat Lăcătuș Nicușor)
Conacul BETEGH din Sâncrai
În aceste pagini doresc să citiți unele rânduri privitoare la cel mai de seamă dintre conacele moșierilor locali, o construcție grandioasă, surprinzătoare prin proporții și stil arhitectonic, și grozăviile petrecute aici de pe urma cărora a fost distrusă până în temelie sub semnul iresponsabilității și al abuzului demolator.
Conacul se afla situate în fostul sat Sâncrai, [odinioară Ghirișul se termina acolo unde segmentul de început (de sud) a străzii Parcului întâlnește strada 1 Decembrie 1918. De aici înainte se întindea teritoriul Sâncraiului].
Vă spun cu sinceritate: îmi lipsesc izvoare scrise referitoare la data când a fost zidit. După toate probabilitățile, originile sale s-au aflat la începutul veacului al XIX – lea, poate chiar cu ceva mai înainte.
Conform unei scrieri târzii – de la anii 1933-1934 – rămasă în manuscris, o succintă lucrare ce conține informații despre trecutul Câmpiei Turzii, acel superb conac aparținuse ,,cândva” (în sensul de odinioară) bogatei familii din rândul nobilimii maghiare, a contelui (în maghiară: grof) Thoroczakai, de la care mai apoi a trecut în posesia familiei Betegh, din înalta burghezie, un mare proprietar maghiar de pământ, numit de localnicii români ,,Beteagu”.
Conacul Beteg, cu silueta lui albă, ce se impunea atenției prin volumul său, era o clădire compusă din 14 încăperi, de o factură arhitectonică cel deosebea de celelalte conace ale Sâncraiului și Ghirișului. Avea forma unui patrulater, dezvoltat pe două niveluri: parter (dedesubt cu pivniță) și mansardă (cu încăperi pentru servitori), măsura aproximativ 30 de metri în lungime și o lățime de cca. 12 metri.
Construcția de cărămidă așezată pe o temelie din pietre și cu acoperișul învelit în șindrilă, impresiona și prin fațada de mare efect: cu intrarea fastuoasă cu colonade, cu cele două turnuri ce-i înzestrau laturile, unul fiind turn-clopotniță.
Când spun conacul Betegh, mă gândesc la întregul complex, care includea și construcții cu caracter utilitar existente în prejmă: bucătăria cu cămara de alimente, grajduri pentru cai și trăsură, grajduri pentru vite, șura, magazii pentru cereale, fân ș.a.m.d. Pe lângă acestea, în apropiere era ,,conacul – mic” (am preferat să-l numesc așa, actualul sediu al Grădiniței de copii nr. 3). Totul fiind plasat într-o curte foarte largă, îngrădită cu un zid alcătuit din piatră de carieră (bucăți neregulate ca formă și mărime), amestecată cu cărămidă, legate cu mortar, centura zidului întinzându-se pe porțiunea care se alinia la marginia drumului prin comună, cât și prin una din laturile curții. De-a lungul zidului acesta, în partea lui interioară, se înșira opt modeste case de locuit pentru personalul de serviciu. Drept în fața conacului se afla un parc în care se-nălțau pâlcuri de brazi.
Pentru a-l pune în temă pe cititor cu întregul proces ce a determinat demolarea conacului Betegh, am să merg pe firul întâmplărilor de atunci. Vă asigur că cele povestite în puține cuvinte s-au petrecut aivea: sunt mărturii aflate direct chiar din gura celor care le-au trăit. Potrivit informațiilor culese de la aceștia, faptele s-au derulat în trei faze succesive, astfel?
Faza întâi. Deci, de atunci au trecut aproape șase decenii: Sosise toamna anului 1944. În zilele de sfârșit de august – început de septembrie, se conturează semne rele, evenimentul rău prevestitor ce avea să se abată curând asupra țării noastre: concentrări de trupe și tehnică militară inamică germano-ungară la granița de nord-vest impusă prin dictatul de la Viena (1940).
Pe 5 septembrie, printr-o ofensivă de mari proporții pe direcția Cluj – Turda, inamicul pătrunde în Câmpia Turzii, continuându-și înaintarea spre Alba-Iulia. Dar, în confruntarea cu ostașii români și sovietici, ocupantul este repede stopat și obligat să se replieze pe malul stâng al Arieșului, pe înălțimile lanțului de dealuri dintre Turda și Luduș, spre a-și organiza acolo rezistența.
În situația devenită critică, ce se contura deosebit de primejdioasă datorită luptelor armate care urmau să se deruleze în zonă, Betegh Mikloș (Nicolae) a părăsit Câmpia Turzii, căutându-și refugiu la Cluj, lăsând la voia întâmplării conacul împreună cu averea sa (un potențial economic imens, moșierul trecând, și era de fapt, cel mai înstărit bogătaș din localitate și împrejurările sale).
În decursul crâncelor bătălii ce au avut loc zile și nopți vreme de patru săptămâni (din 13 septembrie până în 9 octombrie) între trupele româno-sovietice și cele ungaro-germane, Câmpia Turzii, aflându-se chiar în linia întâi de foc, a cunoscut unul din cele mai sumbre și dramatice momente din istoria sa, suferind însemnate pierderi omenești și pagube materiale. Împușcăturile și exploziile obuzelor făceau să răsune necontenit toată lunca Arieșului. În timpul acela, conacul Betegh a ,,încasat” câteva obuze de la inamic, ce i-au pricinuit stricăciuni la una din aripile clădirii și la acoperișul acesteia.
Faza a doua. Climatul nefast de mare tulburare existent îndată după îndepărtarea liniei frontului sporește distrugerile. Dată fiind starea de anarhie prezentă în acel timp în rândul majorității populației, dar și profitându-se de faptul că edificiul fusese în continuare lăsat abandonului de către proprietar, aceasta a devenit accesibil oricui. În spiritul adevărului istoric să spunem că s-a produs atunci o adevărată ,,agresiune” asupra lui. La scurt timp întregul interior, de mare valoare, a fost ,,furat pe rupte” de către diverși cetățeni localnici (obiecte de uz personal și de uz casnic: lenjerie, încălțăminte, îmbrăcăminte, rufărie, perdele, cearceafuri, perne, plăpumi, fețe de masă, bibelouri, lustre, sfeșnice, veselă de toate felurile, blănuri, oglinzi, țesături, covoare persane, mobile spumoase, tablouri,etc). De aemenea, au fost jefuie toate bunurile gospodărești (produse agro-alimentare, animale ș.s.).
Pe temeiul legii de reformă agrară din martie 1945, lui Betegh Miklos i s-a confiscat întreg pământul și bunurile găsite la moșie, inclusv conacul, determinat de absența de la domiciliul său obișnuit fiind etichetat ,,absenteist”, imputându-se faptul de a fi părăsit localitatea în septembrie 1944 împreună cu trupele inamice. Tot atunci, terenul dimprejurul conacului a fost împărțit în loturi pentru casă la 110 persoane.
După ce s-au făptuit acestea, în conacul rămas pustiu au fost organizate, în vara-toamna 1945, câteva baluri ale tineretului.
Bine ar fi fost să se pună – de la început – sub pază ziua și noaptea, să se întreprindă măsuri de protecție împotriva deteriorărilor, de restaurare și întreținere a acestui important edificiu trecut în proprietatea statului, adevărata podoabă a Câmpiei Turzii, să-l transforme într-o instituție de utilitate publică destinată vreunui scop social ori cultural. Autoritatea administrativă a comunei însă s-a comportat indiferentă. Primăria era preocupată atunci de multe chestiuni ce decurgeau din dificultățile existente în comună. Mai mult, fonduri bănești nu erau, iar o lucrare de acest fel ar fi înghițit o de bani. Tragedia și-a urmat cursul.
N-a trecut mult și conacul a reînceput să fie populat: în el s-a ,,aciuat” o mulțime colorată și zgomotoasă de țigani corturari, găsindu-și sălaș provizoriu în numeroasele încăperi. Iarăși arunc aici o pastilă amară: nu s-a învrednicit nimeni dintre șefii de la primărie să-i întrebe ce căutau ei acolo și să vadă ce se petrece. Și atunci, în cursul săptămânilor de ,,domnie” a nou-sosiților, s-a făcut o teribilă devastare: mobilierul cât mai era, ușile și ferestrele, parchetul, cărțile vechi și mai noi, revistele, documentele, manuscrisele și corespondența au fost arse, totul le-a servit la a face focul.
După ce au plecat țiganii, de pe urma lor n-a rămas din clădire decât un schelet de cărămidă aflat în stare de paragină, cu ușile și ferestrele risipite.
Faza a treia. În intervalul de timp următor conacul a cunoscut o astfel de forfotă: zidurile și acoperișul i-au devenit o adevărată ,,carieră” – ca să mă exprim astfel – din care erau scoase materialele de construcție refolosite la clădirile unor case de locuit din vecinătate. Niște sâncrăieni, oameni din popor, dornici să profite, și-au suflecat mânecile spre a-și însuși cărămizi, grinzi de la acoperiș, fără nici o opreliște, socotind că li se cuvine orice. Aceasta însă nu a fost totul.
Cum în comună erau tot mai mulți băieți și fetițe cărora le-a venit rândul să învețe și care nu mai încăpeau în clădirea cea veche a Școlii Primare de Stat, Primăria a luat decizia să ducă la bun sfârști, cu mijloace proprii, construirea unui local de școală primară în zona Sâncrai. Întrucât, prin forța împrejurărilor, Primăria era lipsită de fonduri bănești îndestulătoare, pentru a asigura pe gratis o parte a materialelor de construcție, a fost lansat către Sâncrăieni apelul să participe ,,prin muncă voluntară” la demolarea conacului Betegh, aflat într-un stadiu înaintat de degradare. Ajutorul cerut de primărie nu s-a lăsat așteptat. În acest fel ,, cu partciparea plină de entuziasm a populației”, în timp de câteva săptămâni conacul dispărând zid cu zid. În locul lui rămăsese un loc viran.
Acestea sunt faptele, așa s-au petrecut lucrurile, că splendida construcție a fost redusă la nimic. Păcat, mare păcat.
Acolo unde fusese mai înainte conacul, după două decenii și jumătate de la dispariție, în 1973, s-a realizat bazinul cel mare al ștrandului.
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
