Sunt oameni pe care nu îi uiți niciodată, indiferent câți ani trec. Oameni care nu doar predau o materie, ci te învață să iubești cuvintele, cartea și școala. Pentru mine, Lăcătuș Nicușor, doamna Cristea Lucia-Zoița a fost mai mult decât profesor de limba și literatura română. Mi-a fost dascăl într-un sens deplin al cuvântului. Avea un dar aparte de a preda: explica atât de limpede și cu atâta suflet, încât înțelegeai lecția cu drag, nu din obligație. Orele ei nu se uitau, pentru că fiecare cuvânt rostit avea sens și căldură. Pornind de la această amintire personală, articolul de față își propune să spună povestea vieții și a carierei unui om care a trăit pentru școală și pentru copii. Destinul doamnei Cristea Lucia-Zoița este povestea unei vocații adevărate, a unei vieți dăruite educației, culturii și formării de caractere. De la primele zile de școală până la ultimele clipe, arămas fidelă aceleiași misiuni: aceea de a lumina minți și de a atinge suflete.
Prin bunăvoința fiicei sale, Cristea Cristina, este prezentat un material dedicat celei care a fost Cristea Lucia-Zoița.
În primăvara anului 1933, la 10 mai, în comuna Gornești, județul Mureș, venea pe lume Lucia-Zoița, o fetiță destinată sa le lase urme adânci în sufletele celor pe care avea să-i întâlnească. Anii copilăriei i-au fost luminați de dorința de a învăța, iardrumul școlii a purtat-o curând spre Reghin, orașul în care și-a clădit temelia educației sale.
Aici a urmat școala primară și gimnazială, apoi Liceul Pedagogic, pe care l-a absolvit în 1952. Încă din toamna aceluiași an, tânăra absolventă era deja în fața copiilor, numită învățătoare la Școala Generală nr. 1 din Reghin. Era doar începutul unei vieți dedicate educației.
Dorul de cunoaștere și dorința de a se desăvârși profesional au purtat-o, din 1953, la Universitatea din București, Facultatea de Filologie. A avut privilegiul de a învăța de la mari spirite ale culturii românești – academiciana prof. dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga și academicianul Iorgu Iordan – modele care i-au consolidat dragostea pentru limba și literatura română. În 1957 aobținut diploma de profesor de Limba și literature română și a primit post la Școala Generală din Gurghiu, județul Mureș.
În 1960, viața i s-a împletit cu cea a inginerului Traian Cristea, iar căsătoria a adus și o nouă etapă profesională. A solicitat și a primit transferul la Școala Generală de 8 clase din Luna, județulCluj, iar din 15 septembrie 1960 a fost transferată definitiv la Școala Generală nr. 1 din Câmpia Turzii. Aici avea să rămână fără întrerupere până la pensionare, la 1 septembrie 1988, devenind una dintre figurile emblematice ale școlii.
De-a lungul anilor, munca sa a fost recunoscută prin obținereaGradului II didactic în 1976 și a Gradului I în 1980. Tot în 1980 a fost numită director adjunct al Școlii Generale nr. 1, funcție pecare a exercitat-o cu responsabilitate, echilibru și dăruire.
După pensionare, legătura cu școala nu s-a rupt. La solicitarea colectivului și a părinților, a revenit ca profesor suplinitor între 15 septembrie 1991 și 31 august 1997, dovadă că vocația nu se pensionează niciodată.
Dincolo de catedră, Lucia-Zoița Cristea a fost sufletul multor activități extrașcolare. Încă de la venirea sa în colectivul Școlii Generale nr. 1, s-a implicat profund în viața cultural-artistică a elevilor. A înființat prima trupă de teatru a școlii, cu care a obținut rezultate remarcabile la concursuri județene și chiar naționale, încă din 1962. Iubirea ei pentru folclorul românesc se regăsea în șezătorile pe care le organiza, adevărate lecții vii despre tradiții, obiceiuri și identitate.
Era apropiată de copii într-un mod rar. Știa să asculte, să înțeleagă, să dăruiască afecțiune și încredere. Elevii participau cu bucurie la brigăzi artistice, montaje literare și spectacole de teatru, toate rodul unei munci neobosite, făcute cu plăcere și dragoste. Nici vacanțele nu o țineau departe de ei: organiza excursii prin țară, alături de alți colegi, oferind multor copii singura șansă de a-și cunoaște patria, istoria și frumusețile ei.
Un capitol aparte al vieții sale a fost legătura cu copiii din Centrul de plasament aflat în incinta noii școli. A avut în clasele sale mulți elevi cu destine dificile, cărora le-a oferit nu doar educație, ci și sprijin sufletesc. După programul obișnuit, se implica în formarea lor, încercând să le insufle principii solide, încredere și speranță. Credea cu tărie că prin citit, prin învățare continuă și prin cultură, pot deveni oameni respectați. Revederile cu foștii elevi, peste ani, o emoționau profund – erau dovada vie că munca ei nu fusese în zadar.
La 7 mai 2012, sufletul ei veșnic tânăr a pornit spre alte lumi, după o lungă suferință purtată cu discreție, optimism și demnitate. A luptat până în ultima clipă cu boala care o măcina – hepatita cu virus C. În acele momente grele, pe ambulanță și în camera de gardă a spitalului, i-au fost alături două asistente medicale care, odinioară, îi fuseseră eleve. O închidere simbolică a unui cerc al dăruirii.
Lucia-Zoița Cristea rămâne un nume rostit cu respect, o profesoară care a modelat caractere, a deschis drumuri și a iubit copiii cu o dragoste rară, din adâncul ființei sale.
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
