Sătenii din Urca au sprijinit militarii români infiltrați în spatele liniilor germane, în septembrie 1944
Cu ocazia împlinirii a 82 de ani de la luptele din zona Câmpia Turzii – Urca – Turda, din toamna anului 1944, Ziarul 21 readuce în atenția cititorilor o mărturie impresionantă despre evenimentele petrecute în acele zile.
Este vorba despre un articol apărut în ziarul „Voința Transilvaniei”, nr. 7 din 22 octombrie 1944, și reprodus ulterior în volumul „Epopea de pe Mureș”, sub titlul „Bravura sergentului major Dumitru Nenciu”.
Mărturia descrie modul în care un grup de aproximativ 120 de militari români, ajunși în spatele liniilor germane și ungare, s-a ascuns timp de mai multe zile în apropierea satului Urca. Ostașii au beneficiat de sprijinul localnicilor, care le-au oferit hrană și informații, asumându-și riscuri uriașe.
Mărturia sergentului major Dumitru Nenciu
„În noaptea de 7/8 septembrie 1944 am plecat cu ostaşii ce-i aveam spre comuna Urca, prin porumburi, prin viroage. Pe drum am întâlnit ostaşi rătăciţi pe care i-am luat sub comandă, pentru că nu ştiau încotro s-o apuce. L-am întâlnit pe sergentul Rădulea Vasile cu o grupă a lui de brandieri de 81,4, pe sergentul Banc Neculai cu două mitraliere, pe sergenţii Truţ Constantin, Conoie Grigore, Pahonţu Neculai, pe caporalul Ghinea Pandele şi pe alţi ostaşi înarmaţi, unii rămaşi în haine civile. I-am luat sub comandă şi am continuat deplasarea până la comuna Urca, unde am ajuns cu 120 de ostaşi români din batalionul de recruţi.
Ne-am instalat într-un lan de porumb; era pe la ora 3 noaptea. Am observat că ne aflam prea aproape de şoseaua care duce de la Turda spre Luduş şi, ca să nu fiu observat, m-am deplasat cu ostaşii într-un lan de floarea-soarelui, la vreo 7–800 metri mai departe de şosea.
De la 8 la 24 septembrie 1944, am stat cu cei 120 de ostaşi în lanul de floarea-soarelui, pe botul unui deal numit de localnici Podişel. Aici mi-am organizat cei 120 de ostaşi pe plutoane şi grupe; am constituit două plutoane, am pus comandanţi dintre sergenţii şi gradaţii ce-i aveam printre cei 120 de ostaşi. M-am organizat în teren, mi-am amplasat cele şase puşti-mitraliere şi cele două mitraliere în aşa fel ca să cuprind toată zona de apărare în caz de atac inamic; ordinul era, în caz de atac, să nu se deschidă focul decât de la cea mai apropiată distanţă, să nu poată scăpa nimeni.
Mi-am instalat posturi de pază şi de supraveghere a zonei unde mă aflam. Am făcut gropi în pământ pentru apărarea proprie, care ne foloseau şi la dormit. În timpul zilei puneam plantoane, noaptea santinele şi patrule, cu consemnul să nu părăsească nimeni tabăra fără ştirea mea. Ziua supravegheam situaţia frontului. Aveam asupra mea harta 1/100.000 şi planul director (la scara) 1/20.000, busola şi binoclul, cu care supravegheam şi-mi notam pe hartă tot dispozitivul duşman pe care-l aveam în faţă, deoarece frontul se stabilise pe apa Arieşului în zona comunelor Luna, Câmpia Turzii, Turda, Cheile Turzii.
Mâncare şi apă nu aveam; mâncam porumb, dovleci cruzi şi seminţe de floarea-soarelui. Ziua instruiam şi pregăteam ostaşii, care erau majoritatea recruţi, pentru ca, în situaţia când va trebui să luptăm, să ştie fiecare ce are de făcut.
Am căutat şi am luat legătura cu locuitori din comună, să ştiu ce fel de locuitori sunt, români sau maghiari, că nu ştiam. Într-una din zile am văzut o femeie care păştea o vacă, ţinând-o de funie. M-am strecurat prin porumb şi am ajuns la dânsa. Am întrebat-o ce fel de locuitori sunt în comună, români sau maghiari. Mi-a răspuns că este o comună românească. Am rugat-o să meargă la primarul satului, să spună că un soldat român, grănicer, vrea să stea de vorbă cu dânsul, să mă informeze ce armată este în localitate.
Mi-a spus şi dânsa că satul este ocupat de nemţi şi unguri, după care a plecat să-l anunţe pe primar. Eu am mers la ostaşi şi i-am încurajat, spunându-le că satul este locuit de români şi că voi lua legătura cu primarul.
Către seară am văzut un cetăţean venind spre locul unde am stabilit cu femeia să ne întâlnim. M-am deplasat şi eu în apropierea unei fântâni, în porumb, şi am aşteptat omul trimis de femeie. Am luat legătura cu cetăţeanul, care era primarul comunei, Toader Şerban. Acesta mi-a dat informaţii preţioase; văzând că este om bun, l-am rugat să strângă ceva de-ale mâncării, dacă poate de pe la oamenii din comună, şi să-mi aducă. Că eu nu sunt singur, mai sunt cu nişte grăniceri şi ostaşi, dar nu cumva să divulge că în preajma comunei sunt ostaşi români.
Deşi nu i-am spus locul unde ne aflăm şi câţi suntem, cetăţeanul m-a încredinţat că este neaoş român şi că are dânsul un fecior, contingentul 1941, care este în armata română şi nu se teme de el, că femeia care l-a trimis avea un fecior la români.
A mers primarul la oamenii lui de încredere şi a strâns ce a putut, iar eu am mers la ostaşii mei şi i-am încurajat că primarul este român şi ne va ajuta cu de-ale mâncării cum va putea.
Pe la sfârşitul soarelui am văzut venind dinspre sat doi oameni care aduceau ceva; am luat şi eu un ostaş şi ne-am dus la locul întâlnirii. Cetăţenii au adus, într-un coş de nuiele şi în doi culeţi, ce au putut: pâine, mămăligă, slănină. Ne-au spus că au adus să avem pentru mai mult timp, că nu pot veni, mişună în sat armata nemţească şi ungurească, sunt două divizii, una de nemţi, una de unguri. Le-am mulţumit pentru ce au putut face pentru noi.
I-am spus primarului a doua oară să aducă sacii şi coşul tot aici, când vor veni să-mi aducă ceva fructe, prune, mere, ce vor avea, pentru potolirea setei în timpul zilei. Am luat merindele, am mers la ostaşii mei, le-am împărţit câte o îmbucătură din merindele aduse de primar.
Povestesc puţin şi despre felul cum îmi hrăneam ostaşii. Mergeam ziua prin porumburi, adunam porumb care era mai vâscos şi la bob, adunam dovleci, îi copteam spre seară.
Uscam porumbul pe foile de cort, îl lăsam două zile la soare, se zvânta, după care îl împărţeam cu capacul de la gamelă, fiecăruia câte o porţie. Scobeam dovlecii, le mâncam seminţele şi miezul tot.
Apă nu aveam. Într-una din zile, trecând peste un drum, am văzut că prin urmele de roţi de căruţe, de copite de cai, curgea un pârâu de apă. Venea de undeva, dintr-un izvor sau de la ploaie. Într-o noapte m-am dus cu patru ostaşi, am făcut o groapă în marginea drumului, mai la o parte, pe mirişte. Am captat pârâiaşul, apa care se strecura prin urmele de maşini, de căruţe. Groapa era acum tot timpul plină cu apă. Mergeam noaptea cu ostaşii, cu căuşul din dovleci, şi aduceam apă din groapă, pe care ziua o păzea ori eu, ori ajutorul meu, sergentul Rădulea, cu capacul de la bidonul de campanie, fiecăruia câte un căpăcel pentru a le potoli setea.
De la primarul Toader Şerban, în comună se afla comandamentul diviziei nemţeşti, iar într-un conac boieresc din apropiere, comandamentul diviziei ungureşti. Lupte puternice se dădeau pe cursul apei Arieş la Câmpia Turzii, Turda şi în împrejurimi erau instalate tot felul de dispozitive nemţeşti şi ungureşti.
Nu aveam niciun mijloc de comunicaţie cu trupele noastre, dar în acest timp, cât am stat în spatele armatelor inamice, le-am făcut mari neajunsuri; mergeam noaptea şi le tăiam legăturile telefonice cu frontul, îmi însemnam pe hărţi dispozitivul nemţesc de luptă, amplasamentele de tunuri, artilerie antiaeriană, blindate, tancuri, tot ce dispuneau nemţii şi ungurii.
Primarul m-a informat că în comună mai are grăniceri ascunşi şi să vin şi eu. I-am spus că nu-mi părăsesc oamenii, cu ei voi lupta şi care vom avea zile vom scăpa. I-am cerut să mă ducă să văd ce grăniceri are ascunşi în comună, ca să-i iau cu mine.
Într-una din zile m-am strecurat prin viroage, prin şanţuri, prin grădini şi am ajuns la fânăria unui cetăţean, unde erau ascunşi grănicerii. Am urcat prin spatele şurii, cu ajutorul unei scări. Erau ascunşi acolo, într-o copcă făcută în mijlocul podului cu fân.
Aici am dat, din nou, peste căpitanul Aslan Pompiliu şi un elev teterist. L-am informat că eu am ostaşi, am armament, muniţie, să mergem să atacăm pe nemţi pe la spate. Dânsul mi-a spus că cine m-a pus să strâng ostaşii, ce le dau să mănânce, ce fac cu ei; singur mă pot strecura mai uşor. Dânsul nu merge; dacă am curaj să plec, dânsul nu merge, rămâne în comună ascuns până vin ai noştri. L-am lăsat acolo şi m-am dus la ostaşii mei.
Văzând nemţii greutăţile pe care le provocam cu tăierea cablurilor telefonice, au început cercetările, prin comună şi prin împrejurimi, să descopere partizanii. O patrulă nemţească a găsit într-una din zile, la cetăţeanul Vasile Bozdoc, nişte cablu telefonic pe care i-l lăsasem eu să-l îngroape. A fost dus la comandament, l-au bătut, l-au schingiuit să spună de unde are cablul. A suferit torturile, motivând că acel cablu i l-a adus calul care scăpase din grajd: fugise pe câmp şi a venit cu el înfăşurat de coadă. Aşa a scăpat cu zile bietul om.
Informat de primarul Toader Şerban prin cei doi copii ai lui, trebuia să plecăm că nemţii ne-au descoperit. Şi ostaşii mei au observat o motocicletă cu ataş care urca spre deal unde eram noi, dar nemaiputând urca, au cercetat cu binoclul şi s-au întors înapoi. Eu eram plecat după apă şi, când am venit, mi-au raportat situaţia cu motocicleta. Le-am spus că de ce i-au lăsat să scape, nu-i nimic şi aşa va trebui să plecăm.
În aceeaşi zi am plecat, însoţit de doi ostaşi, la recunoaşterea poziţiei pe unde trebuia să-i atac pe nemţi. M-am întors, se înnoptase deja, am adunat ostaşii şi le-am spus planul şi hotărârea ce am luat-o. I-am întrebat dacă vor să meargă cu mine. Toţi au fost de acord. Organizaţi, la ora unu am plecat, după unghiul de marş pe care mi-l stabilisem pe busolă, spre locul unde trebuia să-mi desfăşor acţiunea de atac.
Ajuns la circa 300 de metri de poziţia nemţilor, cu cei 120 de ostaşi, i-am întrebat dacă vor să mă urmeze, pentru că va trebui să luptăm. Toţi au fost de acord, spunându-mi: «Cu dumneavoastră am venit, vom lupta, ne vom bate orice s-ar întâmpla! Vrem să ajungem la ai noştri.» Încrezător în hotărârea tuturor, le-am repetat modul cum trebuie să acţionăm.
Eu în fruntea lor, un soldat şi un sergent, toţi cu puşti-mitraliere, iar ceilalţi în formaţie de luptă la circa 20 de metri mai în urmă.
Ajuns în apropierea poziţiei inamice, ostaşul trăgător la puşca-mitralieră m-a avertizat că a văzut o flamă de ţigară în faţă. Mi-am dat seama că am ajuns în poziţia nemţilor.
Comanda: «Foc!» Puştile-mitraliere au început să răpăie. Am dat ordin de atac: «După mine, înainte! Ura!» Dar, în timpul atacului, a căzut, lovit de un glonte duşman, puşcaşul mitralior. Prin salturi am trecut prin poziţia duşmană. Am ajuns în nişte vii. Inamicul continua să tragă, buimăcit, pe tot frontul, cu tot armamentul de care dispunea, dar în sectorul unde atacasem distrusesem totul. Inamicul încetase nimicitorul foc.
Atunci m-am oprit pentru a mă orienta şi să văd cu câţi ostaşi am scăpat şi dacă îi am pe toţi. Am constatat că am numai 103 oameni cu mine, restul nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, deoarece era noapte, întuneric. Lipsea grupa care o numisem să facă siguranţa în urmă, deoarece aveam 20 de ostaşi îmbrăcaţi civil, fără arme, care duceau muniţie.
Încă neorientat asupra situaţiei, am lăsat ostaşii în vie şi am plecat la recunoaştere mai departe, însoţit de un ostaş care știa să înoate. Am mers până am ieşit din vie, am ajuns la o apă, am trimis ostaşul să încerce apa cât este de mare. Văzând că apa este mică, am adus oamenii, am trecut dincolo. Am continuat să merg până am dat de râul Arieş; aici m-am oprit cu ostaşii într-un lan de porumb, cu scopul de a ne orienta ce avem în faţă; peste Arieş se auzeau împuşcături.
Era în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1944.
Dimineaţa am trimis doi ostaşi îmbrăcaţi civil, ca iscoade, pentru a ne informa ce trupe se găsesc în faţă, peste apa Arieşului. S-au întors şi m-au informat că au văzut ostaşi peste apă, însă nu au putut distinge dacă sunt români sau alţii. După aceea am plecat eu, cu scopul de a recunoaşte cursul de apă, pe unde să-l trec şi ce trupe am în faţă. La recunoaştere mi-am dat seama că suntem între linii. Am venit la ostaşi şi le-am explicat situaţia şi ce avem de făcut. Ziua am rămas în acel lan de porumb, asigurând supravegherea taberei cu santinele.
La un moment dat m-a sesizat una din santinele că nişte ostaşi au trecut Arieşul şi că au intrat în porumb la noi. M-am dus să văd care este situaţia, însoţit de un ostaş cu puşca-mitralieră. Am constatat că este o patrulă românească. Am luat legătura cu ei; erau trei ostaşi. Am venit cu ei la ostaşii mei. Am lăsat doi ostaşi cu oamenii mei, iar eu cu sergentul, şeful patrulei, am plecat la compania din prima linie.
Am raportat situaţia, după care am fost dus la comandantul batalionului în comuna Luna, care făcea parte din Regimentul 37 infanterie. Am raportat comandantului acelui regiment că eu am rupt frontul nemţesc, am trecut peste apa Arieşului cu o sută de ostaşi, cu care am fost încercuit de nemţi. Vreau să-i aduc în liniile noastre. Am cerut ca în sectorul unde voi trece să nu se deschidă foc asupra noastră. Am obţinut această promisiune, după care m-am întors la oamenii mei; în seara aceleiaşi zile am trecut Arieşul, cu toţi ostaşii, m-am prezentat la Regimentul 37 infanterie.
În cursul nopţii, am rămas în comuna Luna. În dimineaţa zilei de 27 septembrie 1944 am fost trimis cu oamenii la Divizia 20 infanterie, iar de aici la Războieni-Cetate, fiind puşi în subzistenţa Batalionului fix regional «Cluj», unde am stat până la 1 octombrie 1944, când am plecat la Regimentul 7 grăniceri Alba Iulia, de unde plecasem.
Am fost chemat la Divizia 20 infanterie, la comandantul Armatei 4 române, la Mediaş, unde am dat informaţii despre situaţia frontului nemţesc. Am prezentat hărţile mele, cu toate însemnările cu dispozitivele forţelor hitleriste şi horthyste din satul Urca.”
„Pe acești oameni minunați nu-i voi uita niciodată”
Sergentul major Dumitru Nenciu subliniază, în continuarea mărturiei sale, rolul important avut de localnicii care i-au ajutat pe militarii români în acele zile extrem de dificile:
„Căci acțiunea reușită, a mea și a ostașilor ce i-am avut sub comandă și m-au ascultat, se datorește și contribuției și sprijinului locuitorilor din Miheșu de Câmpie, Valea Largă și din Urca, care, cu inimă și cu suflet de român, mi-au dat informații prețioase, încotro trebuie să mergem, pentru a nu cădea în mâinile hitleriștilor și horthyștilor turbați de mânie.
Pe acești oameni minunați nu-i voi uita niciodată.”
Mărturia sergentului major Dumitru Nenciu reprezintă o pagină importantă din istoria luptelor desfășurate în septembrie 1944 în zona Urca – Câmpia Turzii – Turda și scoate în evidență inclusiv contribuția localnicilor, care, în ciuda pericolului la care se expuneau, au oferit hrană, informații și sprijin militarilor români aflați în spatele liniilor inamice.
Sursa: „Epopea de pe Mureș”; articol publicat inițial în „Voința Transilvaniei”, nr. 7, 22 octombrie 1944.
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
