Eram frumos, cum m-ai făcut măicuță.
Și atât de mândru, c-am plecat la oaste.
Și-atata viață aveam în mine, taică!
Când am pășit, tăcut, cu ranița la spate.
Aveam în ochi, un licăr de speranță,
Și dragostea iubitei mele.
În minte, viitor și cutezanță.
Și blestematele de doruri grele.
Unde te urci, furnico, pe mâneca cu grade?
Pământul reavăn, să nu-ți fie de-ajuns!?
Eu m-am întins, să m-odihnesc, și curge…
Mă arde tare glonțul, privesc către apus.
Și nu mă tem, furnico, lipsită de respect,
Întins pe-un pat de frunze, aștept,
Strâng sufletul la piept, tânjesc,
La răsărit, să mă ridic, să plec!
Plt.maj(r) Gheorghe Pleșa (dedicată ostașilor căzuți la datorie)
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
