„În mod normal, un discurs de absolvire este despre rămas-bun. Pentru mine, însă, ziua de astăzi este mai ales despre a privi în urmă la anii petrecuți împreună – la bucurii, provocări și la toate experiențele care ne-au format și ne-au adus aici.
Parcă ieri intram pentru prima dată în liceu, iar ziua absolvirii părea departe. Ne grăbeam să ajungem aici, fără să ne dăm seama cât de repede vor trece acești ani.
Și, poate paradoxal, tocmai momentele pe care le așteptam să se termine sunt cele pe care le vom regreta cel mai mult.
Chiar dacă nu îmi voi aminti fiecare zi în parte, cred că nu voi uita niciodată momentele mici care au umplut acești patru ani. Pauzele înainte de testele la matematică, în care ne strângeam împreună și încercam să ne explicăm unii altora ce știam mai bine, de parcă pentru câteva minute deveneam noi profesorii. Sau „traumele” din laboratorul de informatică, când doamna profesoară începea să numere rândurile: „unu, doi, unu, doi…”, iar noi încercam să ne dăm seama pe ce rând suntem de fapt. Acele momente dinaintea testelor la română, faimoasele teste de lectură, când deveneam toți critici literari, deși abia de am terminat de citit cărțile. Nu voi uita nici urcatul până la info și fizică, care mă lăsa fără aer înainte măcar să înceapă ora, sau micile detalii care făceau parte din rutina noastră: doamna profesoară de matematică fără markere sau doamna profesoară de informatică pe care o „rugam” în fiecare zi să ne motiveze absențele pentru că întârziasem doar 10 minute.
Poate cel mai curios este că, atunci, toate aceste momente ni se păreau obișnuite. Le trăiam fără să ne gândim că, într-o zi, vor deveni amintiri. Abia acum înțelegem cât de valoroase au fost.
Poate că aceasta este și lecția acestor ani: unele etape trec mai repede decât ne imaginăm și nu mai pot fi retrăite. Versiunea noastră de acum patru ani a rămas în urmă, odată cu multe dintre momentele care ne-au definit. Frank Ocean surprinde foarte bine acest sentiment în piesa „Ivy”, prin versurile: „I ain’t a kid no more. We’ll never be those kids again.” („Nu mai sunt un copil. Nu vom mai fi niciodată acei copii de atunci.”).
Acum că am rememorat câteva dintre momentele liceului, aș vrea să îmi îndrept gândul către profesorii care au avut, fără îndoială, un rol important în parcursul meu din acești patru ani.
Trebuie să încep cu doamna dirigintă, profesoara noastră de română, care ne-a fost alături în toate felurile posibile. A avut răbdare cu scrisul nostru uneori grăbit, alteori greu de descifrat, a trecut cu vederea gafele noastre și momentele în care am încurcat personajele sau nu mai știam cine ce a făcut într-o operă. Ne-a iertat de nenumărate ori textele argumentative care nu ieșeau chiar cum trebuiau. Mai mult decât atât, ne-a ajutat să înțelegem că, deși suntem la mate-info și româna nu e chiar materia noastră preferată, bacul nu este atât de înfiorător pe cât pare la început și că poate fi chiar abordabil dacă îl iei pas cu pas. Ne-a explicat fiecare operă, pe rând, cu răbdare, până când lucrurile au început să aibă sens. Ne-a ascultat problemele, ne-a încurajat când ne pierdeam în comentarii și a fost mereu acolo cu o vorbă bună. Și, poate cel mai important, ne-a iubit și ne-a purtat prin toți acești ani cu răbdare, chiar și atunci când noi nu realizam cât de mult însemna asta.
Un alt profesor care a avut un impact deosebit asupra mea este domnul profesor Georgescu, profesorul de fizică. Alături de dumnealui și de colega mea, Andreea, am participat timp de doi ani la Olimpiada de Creativitate Științifică, experiență prin care mi-am redescoperit pasiunea pentru astronomie și plăcerea de a privi știința dintr-o perspectivă creativă. Dincolo de partea academică, m-a învățat ce înseamnă să fii un om de valoare și reprezintă, fără îndoială, modelul de profesor pe care mi-aș dori să îl urmez atunci când voi ajunge la catedră, acesta fiind și visul meu.
Nu îi pot numi pe toți profesorii, pentru că ar fi prea mulți, dar am avut parte de profesori minunați care m-au ghidat și m-au format în acești ani. Am interacționat și cu alți profesori, chiar dacă nu mi-au predat direct, dar care au contribuit la experiența mea din liceu.
Pentru încheiere, vreau să le mulțumesc celor mai importante două persoane din viața mea, fără de care nu aș fi putut fi astăzi aici, pe scenă, și fără de care nu aș fi putut să evoluez și să excelez: părinții mei. Datorită lor, datorită sacrificiilor, răbdării și încrederii pe care mi-au oferit-o constant, am putut să cresc, să învăț și să merg mai departe chiar și atunci când a fost greu. Ei au fost sprijinul meu în momentele de îndoială, echilibrul meu atunci când lucrurile păreau copleșitoare și motivația mea atunci când aveam nevoie să continui. Tot ce am reușit până acum poartă, într-un fel sau altul, amprenta lor, iar pentru asta le voi fi mereu recunoscătoare.
În final, nu rămânem cu notele sau examenele, ci cu oamenii și amintirile care ne-au format. Liceul nu este doar o etapă încheiată, ci o parte din noi pe care o vom purta mereu mai departe.
Dragi absolvenți, mult succes la examenele care urmează.”
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
